ÎNTÂMPLARE CU PACIENT ȘI DOCTOR


DOMNULE PACIENT,
În momentul în care afli că ai o durere, un simptom sau chiar un diagnostic care te scoate din viața ta obișnuită (uneori chiar din viață), te simți mai mult sau mai puțin singur, fie și înconjurat de prieteni sau rude care îți arată compasiune. Îţi spui că nu este adevărat, că nu ţi s-a întâmplat ţie. Ești temător, trist și furios, nu mai vezi pe nimeni și nimic în jur, nu te mai gândești decât la boala ta, la un nume de medic și un număr de telefon…
„Alo, am numărul de la o verișoară pe care ați operat-o de fiere, vreau şi eu o ecografie şi să ştiu când mă puteți opera şi pe mine?” .
DOMNULE DOCTOR,
Oricât de bun medic ai fi, când primești un astfel de telefon, știu că e dificil să evaluezi în câteva secunde paturile disponibile din secție, spațiul în programul operator, diagnosticul şi bolile asociate ce urmează a fi investigate în vederea viitoarei operații. Îți e cu atât mai greu să mulțumești prompt presupusul pacient când îți atârnă de mână un mic școlar, e 8 fără 10 și printr-o nevinovată complicitate între Ministerul Sănătăţii și Ministerul Educaţiei atât raportul de gardă cât și orele de curs în ciclul primar încep la ora 8.
„Bună ziua, nu știu cu cine vorbesc, sunați-mă după ora 3.”
Ora 18.00. Domnule doctor, telefonul îţi sună în timp ce aranjezi pe bandă produsele la casa supermarket-ului (din când în când, doctorii și familiile lor se hrănesc şi cu alimente, pe lângă  whisky sau țigări). Cu o mână reușești cumva să duci telefonul la ureche („dacă e o urgență de la spital?”). În ușoară criză de timp (vânzătoarea te privește deja înțepător în așteptarea cartofilor din coș) îți expediezi fără explicații interlocutorul să te sune „mai târziu sau mâine dimineață”. 

Ora 9, la spital. Ești în operație, cu o urgență venită peste noapte. Asistenta de sală nu știe ce să facă mai întâi între anestezie și instrumentar și nu mai poate ajunge și la telefonul care sună, sună, sună…

” Un nenorocit, doctoru’ ăla de care mi-ai spus. Nici n-a vrut să stea de vorbă cu mine, nu îi pasă decât de bani”.

Situația de sus este extremă, dar credeți-mă, nu rară. Ce putem face?

Să avem, ca pacienți, răbdare și concizie, solicitând telefonic în primul rând câteva minute din timpul medicului pentru a ne expune pe scurt necazurile noastre și pentru a programa o consultație. Și doctorii sunt binevoitori, atunci când știu cu cine stau de vorbă. Oferă din timpul lor (dacă și cât au la dispoziție în acel moment) și compasiune (în măsura în care nu depășește puterea lor omenească).
Știu, în general, să stabilească un diagnostic, să recomande un tratament sau să stabilească o indicație chirurgicală  DUPĂ ce consultă direct  un bolnav ,cu eventuale investigaţii care sunt necesare; nu prin telefon, internet sau printr-o foaie cu analize „prezentată” de o asistentă care lucrează în spital. Şi preferă să recomande ei investigaţia care să le clarifice diagnosticul, (ecografie, endoscopie, tomografie, etc). Medicina nu este un supermarket cu autoservire.

Să avem, ca medici, înțelegere și mai ales claritate atunci când intrăm în contact cu un pacient. Dacă disponibilitatea noastră de moment este limitată de întâmplările vieții sau ale meseriei, să oferim o posibilitate precisă și la îndemâna bolnavului pentru a fi auzit, consultat şi tratat. Nimic nu îi alimentează mai mult teama ca necunoscutul. Iar teama îl conduce cu viteză pe serpentinele furiei împotriva unui sistem medical care nu este mereu mulţumitor pentru oamenii care, vorba lui Toma Caragiu, “n-au pe cineva”. A stabili un diagnostic greşit sau a trata necorespunzător un pacient sunt erori medicale; oricât de aproape de perfecţiune ne-ar dori pacienţii, învăţăm aceste riscuri şi încercăm să le micşorăm din momentul în care începem să profesăm. A nu oferi însă posibilitatea unei comunicări deschise omului care îţi solicită ajutorul (fie şi minima explicaţie “îmi pare rău că nu vă pot ajuta acum, dar vă rog să îl căutaţi pe colegul X”) este o eroare pe care nu ar trebui să ne-o asumăm.
Și bolnavii și doctorii sunt oameni,  nu link-uri pe net, accesibile nonstop și fără restricții. Diferența este făcută și de cuvintele ” vă rog” , “îmi pare rău”, „mulțumesc”, „cu plăcere”.