DESPRE COMPLICAȚIE, CU SINCERITATE


Ne dorim cu toții ca întâlnirea cu boala și cu medicul să se termine cu „multumesc, domnule doctor”. Uneori, imprevizibilul care îmbogăţeşte viața o poate și neliniști. O parte deloc de neglijat a meseriei de medic și a vieților de bolnavi este complicația. Ca un copil nebăgat în seamă, țipă la tine când ți-e lumea mai dragă : noaptea, în weekend sau când ești plecat din localitate… Se poate naște din evoluția bolii, din biologia afectată a bolnavului și, mai rar decât ne place să credem, din greșelile de diagnostic sau de tratament ale medicului. Boala inițială poate fi, uneori, un adversar învins fără istoric. Alteori, medicii din România se confruntă nu cu boli, ci cu consecinţele grave ale educaţiei personale şi accesibilităţii sanitare autohtone: tumori gigante, cazuri terminale, tratamente eronate autoadministrate, infecţii cu germeni uitaţi în alte ţări la capitolul de istorie a medicinei. Să nu uităm că suntem codaşii continentului la consumul de săpun, pasta de dinţi şi detergent (”compensăm” prin cheltuirea de trei ori mai mult a banilor pe tutun şi alcool – date ale Institutului Naţional de Statistică). Potenţialul de complicaţii al bolilor astfel neglijate este asemenea Hydrei mitologice, ființă cu multe capete otrăvitoare. Îi poți tăia unul, dar nu poți preveni întotdeauna renașterea lui sau mușcăturile celorlalte. Uneori recidiva, abcesul, pleurezia, etc pot fi reduse la tăcere; alteori rănile prea multe şi scurtimea timpului rămas nu lasă medicului decât cuvintele „Îmi pare rău , dar…”. Iar pacientului, nimic. Evoluția nedorită poate ține, cu o expresie pe cât de cinică pe atât de adevărată, şi de „materialul clientului”. Mușchii slăbiți de vârstă şi de boli se pot rupe, stofa fără proteine poate plesni, inima și plămânii suprasolicitați pot renunța. Obezitatea şi diabetul favorizează infecţiile, în special cu germeni agresivi. Corpurile noastre sunt limuzine de lux fabricate de o Firmă de top. Cu o mică scăpare: garanția… Rară, dar mediatizată cauză a complicației este greșeala medicală (pentru că, nu-i așa, acuzarea sub microfoane și reflectoare a unei boli sau a unei biete fibre musculare nu face rating) . Părtinitor (de ce oare, vă puteți întreba), voi cita aici un profesor de chirurgie de la Harvard, Atul Gawande, autor al unei mişcătoare (pentru medici, dar și pentru pacienți) cărți „Pe muchie de cuțit – însemnările unui chirurg despre o știință imperfectă” :”Indiferent ce măsuri s-ar lua, medicii greșesc uneori și nu e deloc rezonabil să li se impună să atingă perfecțiunea. Este rezonabil în schimb , să li se ceară să nu înceteze să aspire la îndeplinirea unui asemenea obiectiv” . O discuție despre complicații nu este o „fereastră” plăcută între medic și pacient nici măcar în paginile unui ziar. Ea trebuie deschisă însă cu sinceritate de la prima întâlnire între ei. Un medic care îți explică posibila evoluție negativă a bolii sau tratamentului este un medic care știe cu ce ce se poate confrunta. Iar un bolnav care își asumă o parte din viitorul triadei doctor-pacient-boală va ști să privească încrezător și când lucrurile „par” (din nou, acest cuvânt aproximativ!) să meargă mai puțin bine. Apariţia unei complicaţii poate pune la încercare, fără îndoială, încrederea pacientului în medic, mai ales dacă nu a fost prevenit de apariţia acesteia. Trăim într-o cultură a vinovăţiei şi nu a responsabilităţii, iar oamenii sunt mai uşor de învinuit decât noţiunile de patologie. Se nasc atunci întrebările chinuitoare atât pentru cel care şi le pune, cât şi pentru cel care le citeşte pe faţa celuilalt: “oare mi-a greşit operaţia sau tratamentul?”, “nu era oare mai bine să mă duc la medicul Y?”, “oare ştie să rezolve complicaţia?”. Ca în orice relaţie într-un moment de cumpănă, paşii spre zona de recăpătare a încrederii trebuie făcuţi de amândoi. Medicul va diagnostica în primul rând complicaţia, va explica ce consideră că s-a petrecut în evoluţia bolii şi va adapta planul de tratament situaţiei nou-create. Nu va exclude posibilitatea de a cere şi de a accepta opinia unui coleg, atunci când are nevoie; orgoliul nu trebuie confundat cu conştiinţa valorii de sine şi nu are loc pe lângă viaţa bolnavului. Trebuie să recunoaştem că este dificil să ceri unui bolnav, deja apăsat de boală, să rămână calm la apariţia unei complicaţii. Totuşi, fiecare dintre noi putem înţelege că rămânerea în graniţele noastre interioare, fără a ne revărsa teama într-un mod agresiv, îi poate ajuta pe cei din jur (şi în primul rând pe medic) să identifice şi să rezolve problema apărută. Iar după ce complicaţia a fost rezolvată, strângerea de mână care va începe întâlnirile viitoare va fi însoţită şi de o privire caldă, mărturie a oricăror clipe de cumpănă.