ÎN BALANSOAR


        

În balansoarul medic-pacient, cum renunță unul dintre ei la locul cuvenit, celălalt ori rămâne suspendat în aer ori dă cu fundul de pământ.
Ca medic ai datoria să păstrezi zilnic acest echilibru instabil, mărind sau micșorând distanța față de cel suferind până la obținerea „neutralității binevoitoare” învățate în facultate.
Uneori însă, oricât te-ai strădui, cel din fața ta pășeste amuzant de hotărât peste balansoar și peste tine.
Dimineață mohorâtă de luni. Un ciocănit ferm urmat imediat de o troznire a ușii de perete.
„Șefu’ , am și eu o hernie”.
După ce îl lămuresc că nu pot, nu stiu și nu vreau să îi fiu decât medic, preia comanda:
” Doctore, să mă operezi bine!”
O necesară trecere în revistă a pluralului persoanei a doua îl aruncă spre ultima șarjă, cea emoțională. În plus, face o tentativă parată la timp de luare pe după umeri.:
„Dom’ doctor, eu vreau să fiu frate cu dumneavoastră!”
Neavând acordul mamelor, cererea se respinge.

Alteori, apăsați de griji, de temeri și de  complexe bolnavii sunt hăt, departe, pitiți înfricoșați după câte o basma,  păr alb și haine de mamaie. Neinspirat în acea zi, o întreb, aducând și mai multă distanță între noi:
 ” Cum vă numiți?”

Agățată în memoria miilor de „bre” și eventual de „fă” primiti în satul ei de munte, își aruncă privirea speriată peste umăr, către o vecină inexistentă și eventual salvatoare:
„Cum ne numim…?”