Nu mi-am mai numărat de mult secundele,. 

     Nu le-am mai cântărit greutatea în trecerea ființei mele pe aici spre dincolo.    

   În timpurile afișajului electronic timpul ne-a devenit dintr-un interval o limită și în cazuri extreme o obsesie. Când ne uităm la ceas ne proiectăm deja lucrurile pe care TREBUIE să le facem uitând , sub tirania cifrelor afișate, să ne ascultăm secunda ce trece.     

      Poate că nu aș fi făcut-o nici acum dacă nu m-ar fi întâlnit, scurgàndu-și imperturbabil  timpul un ceas de perete. ce iși facea auzită miscarea secundarului, în odihna zilelor de Paști: țac-țac-tac...O ritmicitate liniștitoare de 60 de secunde pe minut, în care viața noastră trăită cu peste 80-90 de bătăi cardiace ar merita să își oglindească pulsul. Nu mai vorbim de tahicardiile înnebunitoare ale lui " oare ajung la timp?", " oare am făcut bine?" , " oare nu am facut rău", sau fibrilația lui " ce mă fac acum?".    

      Când ne așternem viața în minte, o privim de prea multe ori ca pe un traseu de waze și de prea puține ori ca pe o simplă ieșire pe ușă. Cu ochii în izbăvitoarea ( credem noi) țintă a unui orizont de circumstanță ne stabilim până acolo gări, ore de plecare și autopenalizări interioare ale neatingerii obiectivelor de timp sau de proiect.  Ne aruncăm bezmetici pe șinele drumului nostru de fier, lăsând lumii din jur doar nistagmusul călătorului într-un tren de mare viteză.       Uităm astfel ( aferim, maestre Pleșu!) să ne mai luăm  din când în când de mână îngerii câte un pas, apoi câte un altul, pe o potecă a secundelor văzute, auzite și  înțelese.  Să ne gustăm noi timpul , ca pe un șerbet cu apă la ora amiezii in locul sau, hai, alături de expeditiva cafea.        

      Viața ne joacă precum un balansoar între cele două timpuri.     Timpul secundelor pe care le adunăm numărându-le și trecându-le prin noi cu dulceața conștienta a viețuirii clipei se așază confortabil într-o parte; timpul zilelor si orelor în care o împărțim scăzându-ne pe noi înșine se năpusteste nemilos în celălalt scăunel, dându-ne iluzia eficienței.               Ce se întàmplă dacă apeși mai tare într-o parte sau alta, în acest  du-te vino?      

      Fie dai cu fundul de dura realitate care nu se hrănește doar cu clipe, fie rămâi suspendat și vezi cum viața trăiește fără tine, desi, în ochii tuturor, ești la înăltime.   

        Fericiți cei reușesc, între doua peroane ale eficienței lor, să își mai asculte, din când în când, secundele.