AȘTEPTĂM SEPARAT. SUPRAVIEȚUIM ÎMPREUNĂ.




În "Dunkirk", povestea crucificării și reînvierii britanicilor în retragerea peste Canalul Mânecii, există în final o scenă în care un soldat englez, trecut succesiv prin pericolul înecării, arderii, sufocării, exploziei, împușcării, ajunge, zdrobit sufletește, acasă. Lupta a fost pierdută, Marea Britanie este dezgolită în fața virusului nazismului, armata este descurajată. Este AȘTEPTAT, în gară, cu o pătură, mâncare și , cum altfel, ceai, de către un veteran al primului război mondial.
"Bravo, bine ai venit."
" Dar...tot ce am făcut a fost să supraviețuiesc."
" Uneori, asta e de ajuns."

Așteptarea a pătruns în fibra noastră tremurândă de când veștile proaste se gudură pe lângă noi.

Așteptăm să ne întoarcem la soare, la prieteni, la mare, și, nu ne vine să credem, la muncă.

Așteptăm să ne îmbrătișăm cu nesaț părinții și copiii după deșertul depărtării sociale unde pentru sete nu am găsit decât lacrimi și online.

Așteptăm ca inegalabilul românesc "mi-e dor" de pe buzele noastre să treacă, Dumnezeule, odată, la timpul trecut.

Așteptăm să primim înapoi, cu dobândă sau nu, o primăvară șterpelită de pangolin într-un moment când orgoliul ne grăbea, ca pe măgari, cu ochii în legătura de fân spânzurată de gât.

Așteptăm ca Isus să ne mai ia puțin crucea de pe umeri.

Așteptăm să vedem că Golgota epidemiologică are și o vale, nu numai un urcuș nesfârșit.

Așteptăm, acasă! să primim umili lumina unei înțelegeri a ceea ce ni se întâmplă și nu să luăm o flacără înghesuindu-ne trufași pe străzi.

Dihania asta mică si încoronată, CEL-AL-CĂRUI-NUME-NE-AM-SĂTURAT-SĂ-L-AUZIM, e un cinic Mark Twain al zilelor de azi.

"Așteptările noastre" de ieri- un job mai bun, o vacanță de vis, o casă mai mare, o masină mai bemve s-au topit într-una singură, dar văduvită de ghilimele.

Așteptăm, separat, să supraviețuim împreună.

De data asta, vorba bătrânului englez, e de ajuns!