AI PUȚINTICĂ RĂBDARE, EUROPO!


„Pasagerii din zborul de București, clasa Business sunt rugați să treacă prin poarta de îmbarcare. Pasagerii din clasa Economy sunt rugați să aștepte invitația echipajului.”
Până atunci, în Schip’hol- Amsterdam fusesem toți europeni model. Pe scaunele dezideologizate ale terminalului, moțăind strategic, mă readaptam limbii române, uitată sub tăișurile englezei cu accent scoțian. Îmi mângâiau timpanele frânturi de „au o dotare de vârf la universitate”, „m-am implicat în proiectul profesorului”, ” în 6 luni susțin examenul de consultant”. Chiar și „Costele, nu te pierde prin cârciumi, iarna asta, că în martie avem două fațade” suna dulce, după vocalele ultrascurte ale higlanderilor . De, cu gura deschisă larg, la nord de Clyde, ajungi rapid la temperatura monstrului din Loch Ness.
Eram bine, deci, între euromânii mei îmbăiați un timp în melting potul european. Discuții joase, fără arome de bârfă (no judgement) , sandwich-uri aseptice ( no semințe), sonerii discrete de telefon ( no manele). Plutea chiar o aromă civic-orgolioasă a îndreptării către votul de a doua zi. A trebuit sa vina acel anunț destabilizator dat de „agenturili de voiaj”, în engleză și olandeză.
După ce favorizații zborului au trecut, a urmat o pauză de câteva secunde, iar apoi, nedumeriți,neinvitati, au mai trecut doi români fără înțelegere în limbile anglosaxone. De-ai noștri, din clasa picioarelor Economic ghemuite. Apoi al treilea, al patrulea, al cincilea și continuând, din ce în ce mai rapid, tot corpul și coada avionului. Totul s-a petrecut sub privirile stupefiate ale stewardeselor care așteptau semnalul că Sfinții Călători ai Bussiness-ului și-au luat locurile de onoare și că pot anunța redeschiderea porții raiului ( mda, nefericită expresie pentru călătoria cu avionul. )
„Dacă SE IA tot spațiul și nu mai am unde să îmi pun bagajul de mână….” A fost consemnul general.

Dragi europeni mai vechi de 2007,
Nu țâțâiți superior când vedeți că românii mai trișează uneori la coada de urcare în autobuz (foamea de călătorie) că mai trec pe sub barele de la cozile la muzee ( foame culturală!), că la câte un congres științific sau chermeză artistică cei mai bine plasați lângă platouri sunt profesorii români ( foame, pur și simplu).
Citiți doar o povestire de Jack London în care, salvat de un vas după două luni de peregrinări prin ținuturi arctice în care cea mai consistentă masă au fost lichenii, un biet explorator se îngrășa văzând cu ochii, de la o zi la alta. Nedumeriți, marinarii i-au descoperit biscuiți adunați sub saltea, în desagă, chiar și sub tricou. „Dacă se întâmplă din nou…” și-a explicat nefericitul reflexul.
Vă înțelegem stupoarea, ne străduim să ne reparăm avatarurile, dar uneori teama că „nu ajunge” ne deviază valorile și idealurile europene spre spiritul de turmă și principiul cozii.

Firește, pe la jumătatea cavalcadei, m-am integrat discret. Aveam niște sticle din duty free și aveam nevoie de loc în compartimentul de bagaje.