ARS POETICA, ARS CHIRURGICA


        

“Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală.” Nichita Stănescu.

Dar chirurgul?

Nu de puţine ori am auzit şoptindu-se  ” chirurg poet, nu miroase a bine…”

Sensibile nasuri, greşită integrare cerebrala.

Să vină sufletele oamenilor spre tine.
Să stabileşti un diagnostic de strâmbătate interioară.
Să ai în gand volume de clasici.
Să ai în folosință corectă o trusă mare şi cunoscută de cuvinte.
Să dai dimineaţa dulce sau noaptea liniştită deoparte.
Să te speli îndelung de intratabilii germeni ai modernităţii
Să intri într-o foaie aseptica având cu tine o echipă de suflete apropiate.
Să deschizi o lume printr-o incizie fără ezitare.
Să nu laşi în întuneric nici un colţ.
Să nu te fure mirajul unei prime leziuni sau rime.
Să fii sincer cu tine însuți, cald cu un suflet, rece cu o criza.
Să navighezi între asemănări și deosebiri.
Să descoperi Răul, să îl înțelegi pentru o clipă, dar să nu îl porți o viaţă.
Să faci Binele, știind că doar îl transmiți, nu îl creezi.
Să tai cât trebuie, să coşi la timp.
Să aranjezi cuvinte, să cizelezi.
La nevoie să improvizezi.
Să zâmbești, dar să nu rânjești în faţa ciudatelor prezentări omenești.
Să știi când să te oprești, când să continui.
Să-ți mai vizitezi de câteva ori opera și să îți corectezi greșelile pâna la externare-publicare.
Să recunoști în alți ochi un „mulţumesc”.
Să aterizezi în același punct fix când orgoliul te decolează de bunul simt.

Poezia este chirurgie prin cuvinte.