CÂND MOARE UN COLEG DE SPITAL


Când moare un coleg de spital, jocul cu viaţa ȋţi arată cartonaşul galben.
Ieri jucaţi ȋn aceeaşi echipă, ȋn acelaşi echipament şi cu aceeaşi emblemă pe piept, venerată, respectată sau hulită de public, după ȋnţelegerea şi umorile fiecărui spectator.
Ieri vă dublaţi pe flancuri la câte o şarjă ofensivă a bolii unui pacient sau intraţi ȋmpreună prin alunecare să deposedaţi câte-un dribling acut pe la UPU. Ploaie sau caniculă, cu tribune pustii sau aglomerate, ȋn carnea dimineţii sau ȋn nocturnă după miezul nopţii, jucaţi jocul pe care vi l-aţi dorit şi pe care l-aţi ȋnvăţat ani de zile.
Ieri vă coordonaţi din priviri ȋn tactica operatorie care vă ducea la victorie sau stabileaţi ȋmpreună strategia pentru câştigarea tuturor meciurilor posibile.
Ieri alergaţi, transpiraţi sau zâmbeaţi ȋmpreună ȋn faţa nepotrivirilor unui spectator ori când dădeaţi mingea printre picioarele unui diagnostic.
Ieri gazonul era proaspăt, soarele strălucea iar echipa era completă.
Astăzi, colegul s-a prăbuşit în iarbă.
A primit apoi cartonaşul roşu de la arbitrul ȋn negru, mereu īn negru, şi s-a ȋndreptat ȋncet spre vestiare, ȋn liniştea spectatorilor şi stupoarea colegilor.
Cumplit e să ştim să jucăm dar să nu putem ȋntoarce rezultatul indiferent de tehnica şi tactica noastră.
Rămânem ȋntr-o nesfârşită inferioritate numerică dar continuăm, regulile şi spectatorii ne-o cer.
Centrăm ȋn continuare cu sufletul, ne ȋnălţăm uneori pentru superbe lovituri de cap. O vreme aruncăm un ochi şi către gazon, să nu alunecăm la rândul nostru. După un timp ridicăm din nou privirea, nu putem performa cu ochii la firul de iarbă.
Domnule arbitru, ȋn jocul ăsta nu simulează nimeni accidentarea.
Nici măcar medicii sau asistentele.