DE CEALALTĂ PARTE A ZIDULUI


Într-o carte despre care (lucru rar) atât criticii cât şi cititorii au avut cuvinte de apreciere (“Meserie”, David Lodge, Ed.Polirom 2012), se întâlneşte un emoţionant şi tranşant “schimb de locuri”. Pe scurt, o asistentă universitară de filologie dintr-o facultate publică (plină de vederi de stânga şi de gusturi pretenţios afirmate) şi un mic patron al unei firme de maşini-unelte din periferia Londrei (având ca unic interes profitul) sunt nevoiţi să facă, în cadrul unui program guvernamental britanic, un schimb de experienţă de câte 3 luni, unul în branşa celuilalt. Practic, filoloaga critică, ticsită cu citate din clasicii englezi şi scrupuloasă în teoria drepturilor omului face cunoştinţă cu realitatea deseori brutală dar în acelaţi timp plină de viaţă a “muncii în fabrică”, în timp ce conştiinţa capitalistului îndreptat numai asupra lucrurilor palpabile este supusă la mici şocuri generatoare de frumuseţe de către lumea ideilor. Aparent exclusă la început, înţelegerea reciprocă se insinuează pe parcursul schimbului, pe măsură ce fiecare vede prin ochii celuilalt lumea pe care până atunci o excludea. Câştigul (profitul ?) final este evident, pentru amândoi. Îşi îmbogăţesc viaţa, îşi limitează pretenţiile de atotcunoaştere dar îşi deschid ochii şi spre zone pe care le autodeclaraseră interzise.
De ce am simţit nevoia recursului la această carte? Pentru că poate sugera una din cheile relaţiei medic –pacient. Sigur că, în privinţa impactului media, ar fi fost de dorit o ştire TV breaking news, un reportaj şocant sau , nu fiţi surprinşi , un show tatoizant (prietenii ştiu de ce!) cu medici preocupaţi, asistente fâşneţe şi pacienţi în pijamale pe platoul înţesat de autografe, tomografe şi, (pe când?) mese de operaţie. Dar în această zonă predomină (nu spun că sunt exclusive!) titlurile de genul celui care se eternizase zilele trecute pe un ecranul unei televiziuni de ştiri: “Cum se pot răzbuna pacienţii pe medicii de care sunt nemulţumiţi” (sublinierea îmi aparţine). Ca nişte englezi izolaţi de continentul unde orice este posibil, să spunem “no comment”…
Există (surprinzător, nu?) şi medici care se îmbolnăvesc. De multe ori îşi neglijează chiar simptomele şi semnele bolii, fie pentru că sunt convinşi că pot apela ORICÂND la investigarea şi tratamentul ei, fie că, în comparaţie cu vieţile mototolite pe care le văd zilnic, suferinţa lor li se pare “un fleac” sau ipohondrică. Numai că ORICÂND nu înseamnă întotdeauna LA TIMP, iar atunci când cer ajutorul unui confrate descoperă , pur şi simplu, că au întârziat. “Să faci ce zice popa, nu ce face popa” este, o zicală de dinaintea introducerii profesiei de medic sau de asistentă medicală în nomenclatorul de meserii…
Iar bolnavii-medici sau asistente mai descoperă ceva în momentul diagnosticului. Chiar dacă solidaritatea de breaslă le poate permite (uneori, şi nu întotdeauna gratuit!) accesul “pe scurtătură” la investigaţii şi tratament, aceasta nu îi scuteşte de a privi boala prin ochii unui pacient. Amabilitatea şi confortul oferite colegial nu pot elimina teama resimţită la aflarea diagnosticului, incertitudinea eficacităţii terapiei şi conştientizarea fragilităţii propriului corp, văzut până atunci doar ca o anexă la un creier furnizor de diagnostic şi tratamente. Fie şi din “rezerva cea mai bună”, paşii către sala de operaţie sunt la fel de mici şi de nesiguri, indiferent de meseria bolnavului.
Odată episodul trecut, ochii fiecărui bolnav care se prezintă la consultaţie îi pot aminti “fostului bolnav”, acum în halat alb, cum este “de partea cealaltă”.
Evident, pentru reciprocitatea “schimbului de locuri”, nu putem cere unui pacient să efectueze un stagiu profesional în spital, cu gărzile aferente. “Ferestrele de luni” încearcă să creeze o cale de comunicare, dar nu putem aştepta de la un om hărţuit de boală, de griji şi de imperfecţiunile sistemului sanitar “să fie în locul medicului”.
Există însă, ca în cele mai multe din întâlnirile vieţii, o cale de mijloc: nu ne dorim fiecare , indiferent de cartea de muncă, să fim văzuţi şi recunoscuţi într-un mediu spitalicesc ca OAMENI unici prin individualitatea lor şi nu ca nişte numere de foaie de observaţie? Să acceptăm atunci că şi medicul care ne tratează nu este întruparea divinităţii şi perfecţiunii sub o bluză de spital, ci un simplu om, cu limitele şi vulnerabilităţile lui, cu zile mai bune sau mai proaste, dar care îşi face profesia . Şi atunci, în loc de aşteptări proprii neîmplinite putem avea de cele mai multe ori mulţumirea rezolvării nevoilor noastre de sănătate.
Micul patron din cartea citată i-ar fi spus “punerea în locul celuilalt”; filoloaga “empatie”. Indiferent de numele folosit în relaţia cu cel de lângă noi, ne ajută să îl înţelegem şi să îl sprijinim.