LIKE: PLĂCERE FĂRĂ DE DURERE


Zilnic citim pe rețelele nesocializării noastre despre oameni care își văd bucățele sufletul sau corpul, despre tragedii colective al căror înțeles ne scapă, despre mutilări de destine.Citim în același peisaj online și despre inițiative înălțătoare, despre oameni extraordinari, vedem peisaje care ne mișcă de pe fundația simțirii noastre.

Uneori ne vine dinăuntru o fâlfâire de nod în gât, o însuflețire a unor amintiri din copilărie, de pe vremea când găsirea unui teren de fotbal avea o importanță colosală față de cât are acum cresterea salariului.
Ce facem cu energia astfel dobândită?
Conform proverbului ” se cutremură munții și iese un șoarece”, de cele mai multe ori , dăm un like postării.
Cât adevăr este într-un like?
Noah Harari spune că, pentru a distinge dacă o noțiune este reală sau imaginară, trebuie să ne dăm seama dacă poate suferi sau nu.
Cum ar fi dacă în loc de like…
…mergem la cineva internat cu cancer si vorbim cu el. Despre orice.
…ne sunăm părinții.
…ieșim cu copilul la un fotbal.
…ascultăm cu o inimă de-aproape o melodie care ne întoarce sufletul și pe partea curată.
…scriem (de mână!) o scrisoare bunicilor, norocos cine îi mai are.
…zâmbim cu fața noastră, nu a emoticonului.
…mergem la schi.
…ieșim cu cel mai bun prieten din liceu la un ceai ( ok, o bere).

Ne ia prea mult timp?
Sau timpul ne ia pe noi?
Postările nu suferă de singurătate.
Oamenii da.