NORMAL = Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural ( DeX)

În ultimul rol ( a declarat-o!) jucat pe scenă, Victor Rebenciuc este "Tatăl", un bătrân alzheimerian cu mintea alcătuită din imagini precise, dureroase, furioase sau vesele, care apar și dispar în afara timpului și spațiului "normal" perceput de cei din jur. Atunci când "normalitatea" rațiunii îi dispare, îirămâne intensitatea emoției, la fel de puternică, ba chiar mai nereprimată, declanșată de pasiuni adolescentine, de pierderea unei fiice, de plecarea celeilalte. O emoție continuă, variabilă ca un strigăt de ajutor in Morse.
. "Tu cât ne mai plictisești pe aici?" e răspunsul "normalilor"de pe scenă. Cu alte cuvinte, un boșorog.
Noi, "normalii", nu avem Alzheimer. Noi îmbinăm rațional și deductiv in timp și spatiu viteza de deplasare a dronei cu imaginea furnizată de ea și cu ghidarea bombei către țintă, ca într-o realitate care nu ne aparține.

Un pacient chirurgical în urma unui accident, tânăr, are multiple internări la activ , toate cu același diagnostic psihiatric. Practic, viața lui s-a desfășurat mai mult sub steagul schizofreniei paranoide decât al "normalității". Deciziile lui sunt controversate de către noi, "normalii", ideile sunt clar bizare pentru lumea în care trăim- să refuzi sângele care îți poate salva viața ? În același timp , ardoarea pe care o pune în fiecare chemare zilnică a mamei ( plecată dealtfel de mult undeva departe) lasă o fereastră spre hăul cazanului lui lăuntric ascuns bine sub manii și deliruri. " Nu-ți pune mintea cu nebunul", șopteste aceeași ințelepciune lașă picurată din leagăn.
În schimb noi, "normalii" , spulberăm sângele celor care nu au părerea sau naționalitatea noastră ( nici măcar întrebându-i înainte), prin orice mijloc exploziv, fără ca asta să fie considerată o idee bizară. Singura condiție este ca hemoragia generalizată să aibă loc într-un cadru organizat, sub o idee, sub un program, sub un steag.

Doar atât despre prezentul nostru, al oamenilor "normali".
Și încă, despre "normalitatea" anilor ce vor veni.

Noi, "normalii" cu ochii tehnologizați în secolul 21, cu emoțiile încă în secolul 19 și cu creierul într-o veșnică bălăngănire între ele, suntem gata să cheltuim sute de milioane pe un NFT. Cine nu știe ce e asta, trăiește deja în trecut. Cine știe, trăiește deja neliniștea viitorului.

Cine suntem noi, "normalii"?
Suntem firești, obisnuiti, naturali, cum ne somează DeX-ul?

Sau suntem doar arendașii unui spital mobilat de paturi ale lui Procust în care ne așezăm unii pe altii după judecata și prejudecățile fiecăruia?
Un spital alb, impasibil de alb, intolerant până la sânge cu viața altora?
Un spital cât globul pământesc în care regulile se vor precise doar atunci când nu trebuie să le respectăm noi?
Spitalul nostru planetar, de "normali" fără vindecare.