Primesc frecvent, în urma derapajelor medicale ale postarilor mele (ce să fac, la fotbal nu mă pricep, la politică nu am voie), numeroase donații salivare, fecaloide, urinare și cu o frecvență ceva mai mică, și vome ( nu am înțeles, chirurg fiind, de ce lipsesc secrețiile biliopancreatice). Ofertanților, cu competențe medicale și ortografice ne-limitate (!), nu le pot introduce argumente în găurile negre în care dispar autostrăzi intregi ale informației.

 Nici nu îmi mai propun.


Odinioară accesibile numai peluzelor înfierbântate , această răsturnare a haznalei interioare se lăfăie astăzi pe rețelele sociale având aceeași anonimitate de pe vremuri. Se poate ascunde (și mai) ușor într-un grup de postaci ultras, sub șapca unui pseudonim ales deloc întâmplător. Oricât ai juca de bine și de corect, Omul Nou ( Omul Net?) din tribune îți scuipă semințe în cap și te înjură de mamă. Messi al argumentației să fii si tot nu scapi de o trimitere în comentarii spre vitele argentiniene, chit că aruncătorul de rahat nu a pus în viața lui piciorul pe o minge.

Credeam, după mai bine de 20 de ani, că am trecut în revistă, ca medic , toate manifestările emoționale ale unei ființe umane. Iată însă că am descoperit astfel, ca un entomolog entuziast ( poate, și ușor masochist) , o nouă specie de sentiment ce ne diferențiază clar de regnul animal- URA DE NET. Suntem așadar  îndreptățiți să îi dăm în cap lui Darwin și să fim siguri de originea nepământească ( dar nu divină) a omului : suntem singurii care pot exprima ura,  indiferent de mediul, real sau virtual, în care ne-a  lăsat Dumnezeu sau ne-a ispitit 5G-ul.

Ura ca mod de a fi.

Ura ca ocupație.

Ura către necunoscuți.

Ura ca relaxare.

Ura în stare pură.


Animalele se bucură când le dai de mâncare, se întristează dacă le neglijezi, se tem când le ameninți, se înfurie dacă le încalci limitele. Dar a urî pe cineva trebuie ca este o adevărată înnobilare specifică numai neocortexului uman.


Să ți se dorească moartea în chinuri, să ți se blesteme neamurile, să fii împroșcat cu fecalele neeliminate de ocluzia în care se afla judecata cuiva poate fi (totusi!) un proces fascinant în descifrarea lui, mai ales dacă esti obisnuit cu dejectiile reale ale ființei umane. Bineînțeles, ajutat de oxigenul dat de sufletele calde de lângă tine.
Care este mecanismul interior al acestei furii fără sfârșit și fără de granițe?


Cine urăște este mistuit de un foc înghețat al fricii că nu aparține de lumea ce se mișcă în jurul lui și încearcă, asemenea unui aisberg nătâng, să scufunde  pe oricine circulă cu o viteză mai mare decât puterea lui de înțelegere.

Cine urăște nu construiește catedrale ale spiritului zidindu-se pe el la temelie ci  vrea să dărâme oameni, mistuindu-se într-o eternă neadaptare.


Cine urăște, pentru a nu fi nevoit vreodată de Zeita Empatiei să se pună în locul altei FIINȚE, vrea să îl desFIINȚEZE cu totul.


Astfel, într-o viitoare lume ideală populată numai de EL, FIINȚA SUPREMĂ, nu va mai avea de cine să se teamă.
Oare?
Ba nu.


Cine urăște, se teme, în adâncul Lui cel mai adânc, și de umbra lui.